Complexul aulic a fost edificat între secolele XIV - XVII. Ansamblul monumental, reședință a voievozilor Țării Românești (1397 - 1714), se întinde pe o suprafață de 29.000 mp. Reprezentative pentru arhitectură și arta românească, monumentele Curții Domnești cuprind elemente novatoare și soluții ce au influențat puternic epoca. Monumente principale sunt: ruinele Palatului domnesc (secolele XV - XVII); Biserica Mare (1584), cu pictura interioară (1697) și tabloul votiv Voievozii; Biserica Sf. Vineri (secolul al XV-lea); Turnul Chindiei, ridicat de domnitorul Vlad Țepeș (1456 - 1462); Casa Bălașa - azilul (1656); fortificațiile (secolele XVI - XVII), ruine. Deși principalele monumente existente aici datează ...din perioada de după Mircea cel Bătrân, săpăturile arheologice au scos la iveală o interesantă fortificație și casa numită a Pârcălabului, cât și alte vestigii datate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, anterioare domniei lui Mircea cel Bătrân, puțin reprezentate acum în cadrul complexului muzeal. Arta bisericească din epoca brâncovenească este reprezentată prin: pictură, veșminte preoțești, tipărituri, podoabe, mobilier, lespezi de mormânt, ceramică, arme, discuri ornamentale, fresce. După Câmpulung (Campolongo, sfârșitul secolului al XIII-lea) și Argeș (Argyas, prima jumătate a secolului al XIV-lea), Târgoviștea a devenit, încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea (cca. 1368), curte domnească secundară, iar din primul deceniu al secolului al XV-lea reședință principală a voievodului Mihail (cca. 1409-1420), fiul și asociatul la domnie al lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Țării Românești (Maior Valachia). Din acest început de veac, curtea de pe valea Ialomiței, potențată în evoluția sa de importante activități comerciale, precum și de anumite circumstanțe politico-militare, a devenit, în scurt timp, principala reședință a suveranilor Țării Românești, curte care și-a păstrat funcțiile, cu unele intermitențe, până în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Reperele fundamentale ale rapidului progres înregistrat de orașul reședință Târgoviște au fost reprezentate, în primul rând, de activarea drumului comercial care făcea legătura între orașul transilvănean Brașov și portul dunărean Brăila, situat în extrema estică a statului muntean, iar în cel de-al doilea rând de poziția strategică a orașului, devenit în anii 1368-1369 refugiu al familiei domnești și principalul centru de comandă al opera]iunilor militare din timpul războiului dintre Vladislav Vlaicu și regele Ungariei, Ludovic de Anjou, conflict finalizat prin înfrângerea oștilor maghiare pe frontul de luptă de pe valea Ialomiței. O altă mențiune importantă a orașului este în legătură directă cu Cruciada de la Nicopole, când, în anul 1396, un tânăr scutier numit Johann Schiltberger, ajuns prizonier al otomanilor după celebra bătălie, va menționa că a trecut în drumul său spre teatrul de război balcanic și prin cele două capitale ale Țării Românești, Argeș și Târgoviște (Agrich und Türkoich). Poziției militare strategice a orașului i s-a asociat și calitatea de vamă comercială, prin care se impozita comerțul desfășurat pe drumul Brăilei, precum și cel promovat în Țara Românească de negustorii din Polonia, interesați și ei, desigur, de potențialul economic al statului valah. Sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, care și-a avut principala curte la Argeș, a marcat pozitiv destinul istoric al Târgoviștei, care devenea, odată cu urcarea lui Mihail I pe tronul statului muntean, reședința principală a Țării Românești. În scurt timp, după uciderea lui Mihail în primăvara anului 1420, în urma războiului împotriva lui Mahomed I, și impunerea pe tron a lui Radu Praznaglava (1420-1422) de către sultanul otoman, scaunul de la Târgoviște va deveni principalul obiect de dispută al pretendenților de sânge basarabesc impuși pe tron de către ireconciliabilele forțe ale timpului, regii maghiari și sultanii otomani. Documentele interne de cancelarie, precum și corespondența externă a domnilor atestă efervescența diplomatică de la curtea târgovișteană, plasată într-un mod cât se poate de fericit pe un mare drum comercial, dar și într-un cadru geographic care permitea o apărare eficace sau o retragere facilă spre zona muntoasă. Relativ mica distanță față de fluviul Dunărea, devenită prima linie a frontului antiotoman, precum și apropierea de Transilvania au plasat curtea de la Târgoviște în avangarda inițiativelor cruciate promovate, în primul rând, de domnii români, apoi de curia papală, regatul maghiar și alte state cointeresate. La curtea de pe Ialomița au luat importante decizii politice, marii domni Dan al II-lea (1422-1431), Vlad Dracul (1437-1442, 1444-1447) și fiul său Vlad Dracula (1448, 1356-1462, 1476), ultimii sfârșindu-și domniile și viața în urma unor lupte purtate la Târgoviște. Domnii menționați au făcut celebru orașul capitală, curtea de la Târgoviște situându-se, din perspectivă diplomatică, printre centrele politice de seamă ale Europei medievale. Începând cu anul 1462, când orașul și curtea au fost trecute prin foc și sabie de Mahomed al II-lea, cel încununat în anul 1453 cu aureola de cuceritor al capitalei lui Constantin cel Mare, centrul politic al Țării se va muta pe malul râului Dâmbovița, în orașul București, întemeiat ca cetate de Vlad Dracula și unul din punctele înaintate ale frontului antiotoman. Bucureștii vor deține, însă, pentru scurt timp statutul de reședință principală și numai în vremea domniilor lui Radu cel Frumos (1462-1474), Basarab Laiotă (1473-1474, 1475-1477) și Basarab Țepeluș (1474, 1478-1481), asigurate militar de către Imperiul Otoman. Distrugerile provocate curții din București de incursiunile militare ale domnului Moldovei - celebrul Ștefan cel Mare (1457-1504), care va purta un lung și glorios război antiotoman, în care va încerca să implice și statul de la sud de Carpați - vor determina relocarea scaunului de domnie din nou la Târgoviște, circumstanțial între anii 1473- 1481, dar începând cu anul 1481, când debutează domnia lui Vlad Călugărul (1481-1495), și până către anul 1545, orașul va redeține statutul de reședință principală a Țării Românești. Din deceniul șapte al secolului al XVI-lea Târgoviștea va împărți statutul de reședință secundară împreună cu reședințele din Pitești și Gherghița, Bucureștiul fiind în această perioadă centrul politic cel mai important al Țării. Un destin favorabil curții târgoviștene a fost reprezentat de inițiativele ctitoricești ale cultivatului principe Petru Cercel (1583-1585), fiul lui Pătrașcu cel Bun (1554-1557), care a demarat un impresionant proiect de reconstrucție a curții domnești, soldat cu o refacere masivă a componentelor arhitecturale din cadrul incintei. Scurta sa domnie a întrerupt într-o mare măsură finalizarea proiectului, dus pe mai departe de urmașii săi aflați pe tronul Basarabilor. Ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea, marcate de preparativele inevitabilului conflict militar dintre Habsburgi și Imperiul Otoman, au repus pe harta marilor capitale europene și Târgoviștea, devenită teatru de lupte în timpul Războiului cel Lung, la care au participat și domnii Țării Românești, epopeea lui Mihai Viteazul (1593-1601) sau campanile militare ale lui Radu Șerban (1602-1611) reprezentând remarcabile și legendare pagini de istorie. Tributul plătit de oraș a fost mare, curtea devenind, pentru o scurtă perioadă a anului 1595, sediul trupelor comandate de Sinan Pașa, unul dintre cei mai mari strategi ai Imperiului Otoman, ale cărui trupe au fost înfrânte la Târgoviște de Mihai Viteazul în toamna anului menționat. Renăscută din propriile ruine, curtea va continua să reprezinte unul dintre importantele scaune de domnie ale Țării Românești, redevenind capitală în anul 1640, în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654). În vremea acestui mare domn Târgoviștea va atinge apogeul dezvoltării sale ca centru economic și politic, iar în plan militar au fost luate măsuri fără precedent în istoria sa, orașul și curtea fiind masiv fortificate cu noi șanțuri, ziduri și turnuri de apărare. Moartea domnului, cu urmări tragice pentru oraș și curte ce au culminat cu distrugerea completă a reședinței în anii 1659-1660, a determinat relocarea reședinței principale din nou în orașul București, care va rămâne, din acest moment, capitala Țării Românești. Meritul de a salva de la degradare completă scaunul târgoviștean, părăsit vreme de trei decenii, i-a revenit lui Constantin Brâncoveanu, a cărui uriașă bogăție a trecut în legendă. Marele domn a fost unul dintre cei mai prolifici ctitori de monumente, imprimând arhitecturii acleziastice și seculare un stil aparte, care-i și poartă numele. Refacerea curții de la Târgoviște, începută în 1692, a reprezentat o datorie a domnului față de istoria vechii curți, unde au domnit înaintașii săi basarabi, unii fiind imortalizați într-un mare tablou votiv, ce ocupă tot peretele vestic al pronaosului bisericii din curtea domnească. Ea va servi ca reședință de vară a celui cunoscut în epocă drept prințul aurului (Altân Bey), nemaifiind folosită vreodată după martiriul său și al fiilor săi, petrecut pe 15 august 1714 la Istambul.